Comunitatea românească din Ucraina este un grup etnic băștinaș, care a moștenit și transmite generațiilor viitoare un patrimoniu cultural imaterial divers și foarte bogat. Românii din regiunea Cernăuți locuiesc în principal în actualul raion Cernăuți – fostele raioane Herța, Hliboca, Storojineț și Noua Suliță, dar și în centrul administrativ. Aria locuită de români cuprinde zone istorice precum Bucovina, Ținutul Herța și nordul Basarabiei. Ultimul recensământ din 2001 a consemnat un număr de 114.555 persoane sau 12,5% din populația regiunii care s-au declarat de etnie română, precum și 67.225 de persoane care s-au declarat moldoveni. În total, comunitatea românofonă a regiunii Cernăuți ar reprezenta 20% din populație.
În momentul de față în regiunea Cernăuți funcționează școli cu predare în limba română în peste 50 de sate, există 2 săptămânale editate în limba română „Monitorul bucovinean” și „Gazeta de Herța”, posturi de radio, agenții de știri, funcționează o Catedră de Limba Română la Universitatea Națională „Iuri Fedkovici” din Cernăuți. De asemenea, pe teritoriul regiunii funcționează peste 20 de asociații pentru cultura română, care au ca scop să păstreze identitatea lingvistică și etnică a comunității românești. Principala asociație este Societatea pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuți, coordonată de Vasile Bâcu.
Patrimoniul cultural imaterial al comunității românești din regiunea Cernăuți este reprezentat de tradiții, obiceiuri, folclorul destul de păstrat în zonele rurale, mituri și legende care se transmit din generație în generație. Etnicii români sunt în marea lor majoritate ortodocși, iar tradițiile acestei comunități sunt strâns legate de sărbătorile creștine.
Românii din regiunea Cernăuți au păstrat tradițiile și sărbătorile legate de sărbătoarea Nașterii Domnului. Lista de obiceiuri de Crăciun include organizarea vetrelor folclorice și a caselor, repetiția sfintelor colinde, pregătirea portului popular, ritualul sacrificării porcului, organizarea mesei de Crăciun, primirea colindătorilor. Desigur, tradițiile nu se opresc aici, ele continuând până după trecerea în noul an calendaristic: plugușorul, jocul căiuților, al ursului și al caprei.
În Ajun de Crăciun se taie sau se cumpără bradul, care este ajustat în funcție de înălțimea locuinței. Seara se împodobește bradul, aceasta fiind o activitate la care participă toată familia, pe ritm de colinde. Unii utilizează cunoscutele bomboane pentru pom, în vreme ce alții au renunțat la acest obicei. Indiferent de preferințe, un lucru este cert: bradul este încărcat cu globuri, beteală și instalații frumos iluminate. Sub pom se așează frumos cadourile, care se deschid abia următoarea zi, alături de familie.
Încă mai există sate în regiunea Cernăuți unde copiii se îmbracă în costume tradiționale și merg în grupuri la colindat. Aceștia primesc de la gazde mere, nuci, colaci, prăjituri sau, cel mai des, bani. Colindele de Crăciun din Bucovina sunt vechi, învățate și transmise prin viu grai din generație în generație. Una din cele mai comune colinde de Crăciun, adesea cântată de copii, este următoarea: „Am plecat să colindăm / Domn, Domn s-ănălțăm! / Când boierii nu-s acasă. / Domn, Domn s-ănălțăm! // Și-au plecat la vânătoare / Domn, Domn s-ănălțăm! / Să vâneze căprioare. / Domn, Domn s-ănălțăm! // Caprioare n-au vânat /Domn, Domn s-ănălțăm! / Și-au vânat un iepuraș / Domn, Domn s-ănălțăm! / Să facă din blana lui / Domn, Domn s-ănălțăm! / Veșmânt frumos Domnului. /Domn, Domn s-ănălțăm!”
Odată cu apropierea Noului An se practică mersul cu plugul și cu uratul. Băieții se maschează în personaje precum ursul, capra, doctori, polițiști, țigani, etc. Această trupă se conduce de un Calfă, un tânăr frumos și cinstit, demn de încrederea satului.
Mascații se împart în două categorii: frumoșii și urâții. Cea dintâi categorie întruchipează personaje precum jandarmi, generali, miniștri, irozi etc. Costumele lor sunt realizate din uniforme militare, peste care se aplică diverse franjuri, epoleți și benzi decorative. Ei execută dansuri și imită demnitarii militari austrieci sau ruși de cândva. Urâții sunt reprezentați de babe, moșnegi, doctori, vrăjitori, negustori etc. Ei poartă măști ce le caracterizează trăsăturile. Aceste obiceiuri de Crăciun din Bucovina, Ținutul Herța și nordul Basarabiei încă se mai păstrează cu strictețe în anumite zone.
Pe data de 13-14 ianuarie, de Sfântul Vasile cel Mare, pe stil vechi, în orășelul Crasna are loc de mai mulți ani Festivalul obiceiurilor de iarnă „Malanca” de la Crasna” – cea mai spectaculoasă reprezentație populară a românilor din nordul Bucovinei.
Tradițional, sărbătoarea începe duminica seară, în jurul orelor 18.00 și durează toată noaptea. Pe 14 ianuarie (Anul Nou pe stil vechi), participanții se adună în centrul localității, unde are loc parada malancarilor.
În perioada sovietică sărbătorirea Malăncii era interzisă. Dar tradiția este mai puternică prescripțiilor. Băieții care donau sânge obțineau o zi liberă de la locul de muncă și pe furiș utilizau această zi pentru a merge la Malancă. Malancarii erau „vânați” de miliționeri și răzbunătorii populari. Tinerii erau reținuți pentru tulburarea ordinii publice și condamnați la 15 zile de închisoare.
Malanca din Crasna are câţiva eroi – Baba şi Moşneagul, Regele şi Regina, Ursul şi Ţiganul. Fiecare cătun are Malanca sa, care cântă şi dansează la fiecare casă. Umblă de cu seară până a doua zi la amiază cu urări de bine pentru întreg an.
Sărbătorirea Învierii sare tradiţii specifice, izvorâte din spiritualitatea populară, pentru a ritualiza momentul în mod cât mai solemn şi semnificativ. Datinile Paştilor încep din duminica premergătoare a Floriilor, care vesteşte apropierea marii sărbători, şi se continuă până în săptămâna de după Paşti, iar unele tradiţii se prelungesc chiar până la Înălţare.
În Săptămâna Mare sau a Patimilor, se crede că dacă moare cineva, sufletul lui este dus în Iad, căci Raiul este închis. Această săptămână este ţinută prin post strict. Marţea din săptămâna mare se numește şi Marţea Sacă, ţinându-se pentru dureri de cap şi pentru ca să nu sece laptele la vaci.
Cenuşa cu care se face focul în miercurea Paştilor, ca de fapt din toată această săptămână, se crede că este bună pentru straturi.
În Joia Mare, a Patimilor sau Joia Neagră se crede că morţii vin pe la vechile lor locuinţe şi ar rămâne până la Duminica Mare. Nu se spală rufe, ţinându-se ca o sărbătoare, iar dacă se pune cloşca pe ouă, ea va scoate numai cocoşi. Tot în această zi se dă de pomană uliului, pentru a nu mânca puii vara. Se crede, că cine doarme în joia mare va fi leneș tot anul.
În zona Bucovinei, începând cu Joia Mare nu se mai toarce până la Ispas (la Înălţare). În această zi se cere ca toţi din casă să planteze un pom, crezând că se prind mai bine. Seara, se consideră că nu e bine să lipsești de la Denia cea Mare, când femeile tămâiază la cimitir pe cei morţi. Cine posteşte din Joia Mare până la Paşte, se crede că va şti cu trei zile înainte când va muri.
Tot în această zi, se colorează, se vopsesc cu culoarea roşie ouăle. Se crede că dacă moare cineva în sat în Joia Mare, ouăle nu ies frumoase şi colorate bine.
Vinerea Mare este ţinută cu stricteţe, ajunându-se, mai ales pentru arsuri. Nu se coace şi nu se seamănă nimic. În Sâmbăta Mare se spune că cine moare în această zi, nu este nici cu morţii nici cu vii. De asemenea, cine cade pe drumul spre Biserică, la Înviere, va avea mari probleme în acel an. Tot în noaptea de Înviere se crede că se deschid porţile Cerului, iar ceea ce ceri, Dumnezeu îţi va da.
În zorii zilei de duminică, românii creștini ies în curtea bisericii, se aşează în formă de cerc, purtând lumânările aprinse în mână, în aşteptarea preotului care trebuie să sfinţească şi să binecuvânteze bucatele din coşul pascal. În faţa fiecărui gospodar este pregătit un astfel de coş, după orânduiala strămoşilor.
În coşul acoperit cu un şervet ţesut cu model tradițional sunt aşezate pască, şuncă, brânză, ouăle roşii, dar şi ouăle încondeiate, peşte afumat, sfecla roşie cu hrean, şi prăjituri. După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşti se continuă în familie. Conținutul coșului diferă de la un sat la altul.
Ajunși acasă, toţi membrii familiei, veniţi de la Înviere, se spală într-un vas cu apă neîncepută în care se află un ou roşu şi o monedă. Oul se pune pentru ca să fie toţi roşii şi sănătoşi ca oul, iar banul, ca să fie bogaţi şi curaţi ca argintul. Se gustă apoi, neapărat, prima dată din anafora de Paşte care a fost adusă în coșul sfințit de preot, apoi se stă la masă gustând din toate bucatele.
Cu precădere în vechime, dar şi azi, unii gospodari, vin de la Înviere cu lumânarea nestinsă şi ocolesc casa, pentru izgonirea celui rău. Ciocnind ouăle, se spune că al cui nu se va strica, acela va trăi mai mult. Se mai zice că dacă oul vopsit roşu, sfinţit de la Paşti, îl păstrezi patruzeci de zile fără să se strice, este semn sigur că eşti un om norocos.
Pe timpuri, toată lumea în ziua de Paşte trebuie să tragă clopotele şi să bată personal toaca, semn al apostolatului şi al răspândiri prin el a veștii Învierii. Umblatul copiilor după ouă roşii este o continuare şi o transformare a vechii tradiţii când fiii se duceau la părinţi, nepoţii la moşi şi finii la naşi cu pască şi cu ouă, ciocnind şi stând la masă cu ei, mai ales în a doua şi a treia zi de Paşti.
Ciocnitul ouălor, ca datină generală, se prelungeşte în toată Săptămâna Luminată până la Ispas şi Rusalii. În Săptămâna Luminată, se crede că cerul este deschis, iar cine moare e fericit căci ar merge fără judecată direct în Rai, așezându-se la dreapta Domnului.
Un obicei etnic românesc, care s-a păstrat parțial în nordul Bucovinei, este claca. Este un eveniment prin care sătenii se ajută între ei la muncile din gospodărie. În trecut, obiceiul avea un substrat economic, dar și de socializare. Potrivit obiceiului, clăcaşii, aşa cum sunt numiţi oamenii care vin să ajute la treburile din gospodărie sau la cele ale câmpului, vin îmbrăcaţi în haine populare, aşa cum o făceau şi bunicii odinioară. În regiunea Cernăuți s-a mai păstrat claca în timpul turnării temeliei unei case sau la strângerea fânului pentru animale. De merinde, mâncarea pentru a răsplăti efortul depus, se ocupă femeile, care vin cu coșărcile pline de bunătăţi tradiţionale. Vârsta nu este o limită când vine vorba de a participa la clacă. Claca, un vechi obicei bucovinean, care se desfăşoară prin munci colective, de întrajutorare între membrii comunităţii are rădăcini istorice profunde. Odinioară, acestea erau organizate pentru a ajuta o persoană fie cu treburile gospodăreşti, fie cu munci ale câmpului. De asemenea, clăcile erau o modalitate şi de socializare, de a schimba impresii despre diferite situaţii. Deseori, după clacă, gospodarii aduceau câțiva muzicanți din sat și erau organizate dansuri. La clacă în trecut se întâlneau pentru prima dată tinerii, legând între ei apoi legături de familie.
Un loc aparte în spectrul de tradiții ale românilor din nordul Bucovinei îl ocupă hramul satului. Hramul localității este o sărbătoare cu tradiție veche, care din an în an se serbează cu mult fast. Hramul satului este sărbătorit în majoritatea localităților regiunii Cernăuți, odată în an, păstrând tradițiile și obiceiurile specifice. De hram în ospeție vin prieteni, rude, vecini din alte sate, ca urmare a unor relații bune stabilite între sate. În zilele premergătoare hramului gospodinele „primenesc” casa, văruiesc, fac curățenie, își pregătesc rezerve de produse alimentare pentru ospățul specific localității, ce va urma în ziua de hram. De hram se merge la Sfânta liturghie. Hramul ca fenomen de cultură se înscrie în tradiția ospitalității, cu toate că are origini ortodoxe. Hramul satului are loc în ziua aniversării sfințirii bisericii din localitate. În baza documentelor vremii această sărbătoare a fost remarcată ca o trăsătură constantă a românilor pe parcursul ultimilor veacuri. În această zi, flăcăii organizează hora satului sau jocul, arvonind lăutari vestiți. La horă vin toți locuitorii satului, oaspeții localității, aici se întâlnesc, comunică, se invită în ospeție etc.
Întâlnim o multitudine de obiceiuri, tradiții și superstiții de nuntă în cazul românilor din nordul Bucovinei – unele având un caracter autentic, altele – fiind împrumuturi de la alate popoare. O nuntă la români presupune mult fast și veselie, iar tradițiile și obiceiurile de nuntă au fost și vor fi nelipsite. Conform tradiției, nașii sunt cei care cumpără lumânările și tot aceștia plătesc slujba religioasă la Biserică. Pe de altă parte, mirele este responsabil de cumpărarea buchetelor de flori pentru mireasă. În ziua nunții, mirele urmat de cavalerii de onoare și alaiul său, merg spre casa nașilor pentru a-i lua, plecând împreună după mireasă.
Gătitul miresei este cel mai emoționant moment din întreaga ceremonie. Gătitul este realizat de obicei de către nașă și domnișoarele de onoare.
După gătitul miresei, nuntașii se prind într-o horă în bătătura casei. Furatul miresei este poate cel mai așteptat și cu umor moment al serii de nuntă. Asta datorită sarcinilor pe care mirele trebuie să le îndeplinească când răscumpără mireasa.
Scoaterea voalului miresei cade în îndatoririle nașei, care va înlocui voalul cu o eșarfă, batic sau basma, aceasta semnificând trecerea miresei de la fată la femeie măritată. Voalul va fi prins în părul unei fete nemăritate, de cele mai multe ori cea care a prins și buchetul.
În regiunea Cernăuți s-a mai păstrat și obiceiul de „Calea primară”, când o parte din nuntași sunt invitați să vină a doua zi după nuntă la o masă mare. În Ținutul Herța, românii au păstrat obiceiul de mascare a părinților tinerilor și nașilor. Aceștia sunt mascați, îmbrăcați în haine comice de către oaspeți, dar doar în cea de a doua zi de nuntă. De asemenea, s-a mai păstrat tradiția de „închinare” a tortului nașilor de cununie și miresei. Aceste obiceiuri sunt însoțite de strigături specifice, dansuri lungi românești, reprezentând o ceremonie de recunoștință din partea oaspeților pentru invitația la nuntă.
Taina botezului este unul dintre cele mai importante momente în viaţa etnicilor români. Conform tradiţiei, a doua zi după ce cel mic este botezat, naşa trebuie să meargă acasă la bebeluş pentru a-i face băiţă într-o cadă cu apă, bănuţi, argint, puf şi multe altele – toate puse pentru a-i aduce în viaţa celui mic sănătate şi noroc. Naşa trebuie să pregătească pentru bebeluş hăinuţe. Lumânarea de la botez trebuie să stea aprinsă pe toată perioada evenimentului, iar apa rămasă în cadă trebuie aruncată la rădăcina unui copac. Pe lângă toate aceste lucruri, naşa trebuie să aibă pregătită o crenguță de busuioc cu care să-l descânte pe cel mic, la ochi, urechi, gură, mâini, piept, picioare şi cap. În cadă deseori se pune bani, chei de la mașină, flori, oglindă, pix și alte lucruri, reprezentând diferite profesii din viitor, capacități sau averi dorite. Imediat după băiţă, se aşează peste cada întoarsă o femeie. Se spune că cele care vor fi așezate peste aceasta, se vor bucura de copii frumoşi şi sănătoşi.
Acest eveniment este unul de familie, nu are legătură cu alte practici bisericeşti, fiind un moment când întreaga familie se adună pentru a aduce urări de bine celui mic şi părinţilor. Conform tradițiilor bisericeşti, băiţa de după botez este un obicei păgân. Chiar și așa, aceasta a ajuns o adevărată tradiție, ce este planificată ca la carte, pornind de la obiectele care se pun în cădiţă, până la sarcinile pe care naşa le are în cadrul acestui eveniment. Pe lângă acest lucru, bărbaţii din familie nu trebuie să fie prezenţi neapărat în încăpere, fiind considerat un eveniment mai mult pentru femei.
În regiunea Cernăuţi există Codrii Cosminului, unde Ştefan cel Mare, pe 26 octombrie 1497, a înfruntat şi nimicit oastea feudalilor poloni conduşi de Ioan Albert, regele polon. Atunci, înfruntând pretenţiile de suzeranitate ale Poloniei, Ştefan cel Mare a repurtat una dintre cele mai glorioase victorii ale sale.
În legătură cu această victorie răsunătoare a lui Ştefan Vodă, în locul în care a avut loc bătălia, există o legendă legată de un stejar despre care se spune că a fost martor la eveniment. După victorie, Ştefan, bătrân, bolnav şi obosit, s-ar fi odihnit la umbra acestuia. Stejarul există şi astăzi şi este atât de gros, încât trebuie trei oameni ca să-l poată cuprinde.
O altă versiune a legendei spune că în această bătălie moldovenii au tăiat copaci din Codrii Cosminului, pe care i-au doborât între cavalerii duşmani pentru a împărţi oastea poloneză în grupuri mici şi pentru a nu lasă loc de avânt cailor acestora. În loc să-şi folosească lăncile şi spadele pentru a măcelări o oaste de ţărani, mulţi dintre ei neavând nici un fel de zale, cavalerii polonezi s-au pomenit înconjuraţi de copacii doborâţi.
După Bătălia de la Codrii Cosminului, Ştefan cel Mare a poruncit ca cei 10.000 prizonieri poloni să fie înjugaţi şi puşi să are şi să semene ghindă pe locul unde este astăzi Dumbrava Roşie. Aici a răsărit o pădure nouă de stejari. Se spune că din stejarii semănaţi de polonezi a mai rămas până astăzi doar unul singur, numit de localnici Stejarul lui Ştefan cel Mare.
Stejarul lui Ştefan cel Mare din Codrii Cosminului este loc de sacră pomenire şi mare izbândă a oştenilor viteazului Voievod. Aici, în fiecare an, a doua zi de Paşte, românii din Cernăuți, împreună cu preoţii lor vin şi fac slujbă creştinească, stropind cu aghiazmă crucea de pomenire şi stejarul secular. Îmbrăcaţi în port popular, cu drapele tricolore, românii se adună şi cântă sau recită cântece şi poezii ce au ca tematică principală pe Vodă Ştefan.
Unul dintre cele mai importante festivaluri culturale ale comunității românești din regiunea Cernăuți este „Festivalul Mărțișor”, organizat de Societatea pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuți, care a ajuns la aproape 30 de ediții. Zeci de evenimente culturale consacrate zilei Mărțișorului au loc pe parcursul lunii martie în nordul Bucovinei. Copiii confecționează împreună cu părinții, buneii, profesorii mărțișoare și le poartă la piept, în unele zone, până în ziua Floriilor, când le agață de un copac înflorit.
Legenda spune că, odată, Soarele coborî într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit şi l-a răpit dintre oameni, închizându-l într-o temniţă. Lumea se întristase. Păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe zmeu, dar într-o zi, un tânăr voinic s-a hotărât să plece să salveze soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu şi să elibereze Soarele. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi până când zmeul a fost doborât. Slăbit de puteri şi rănit, tânărul eliberă Soarele. Acesta se ridică pe cer înveselind şi bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpadă. Pe când aceasta se topea, răsăreau flori albe, ghioceii, vestitorii primăverii. Până şi ultima picătura de sânge a flăcăului se scurse în zăpada imaculată.
De atunci, tinerii împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi unul roșu. Ei le oferă fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizează sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.
Punerea mărţişorului se face de obicei înainte de răsăritul soarelui. El este dăruit, în zilele noastre, în principal copiilor, fetelor şi femeilor, pentru a le proteja gingăşia şi sensibilitatea. După mai mult zile de purtat mărţişorul, acesta se scoate şi se leagă de un pom roditor, pentru a face multe fructe în anul respectiv.
Din fericire, etnicii români au păstrat o serie de elemente ale folclorului autentic. Totuși, unele aspecte ale acestui patrimoniu cultural imaterial au fost modernizate sau și-au pierdut legătura cu originile istorice. În pofida acestui fapt, în regiunea Cernăuți funcționează zeci de cămine culturale în care au loc evenimente folclorice. Pe valea Siretului activează colective etnofolclorice ca „Izvoraș” din Ropcea, „Mugurel” din Pătrăuții de Jos, în nordul Basarabiei – ansamblul „Țărăncuța” din Marșinți, în Ținutul Herța – orchestra „Valea Prutului” din Horbova, grupul folcloric „Proboești” și multe altele. În afară de elementele folclorului întâlnit pe teritoriul României, în nordul Bucovina sunt destul de răspândite cântece de jale, de dor, apărute în contextul deportărilor, războiului și crimelor comise de regimul comunist.
Pe valea Siretului, în satul Ropcea din nordul Bucovinei, deja al 40-lea an își desfășoară o frumoasă activitate artistică ansamblul etnofolcloric „Izvoraș”. Conducătorul artistic al acestui ansamblu etnofolcloric este Victoria Costinean, Lucrător Emerit al Culturii din Ucraina, o îndrăgită interpretă de muzică populară românească din spațiul nord-bucovinean, care coordonează activitatea ansamblului chiar de la fondare. Ansamblul „Izvoraș” se bazează pe piese și costume autentice, pe talentul și artistismul local.
„În primul rând ne străduim să reprezentăm folclorul și costumul autentic din Bucovina, din satele de pe valea Siretului. Avem un repertoriu autentic bucovinean, cu piese tradiționale: doine, cântece de veselie, cântece de înstrăinare. Sunt cântece care fac parte din repertoriul meu și din repertoriul ansamblului. Ne bazăm mai ales pe cântece culese în nordul Bucovinei. Ce înseamnă un cântec autentic? Îl cântăm așa cum l-am auzit, în haina lui, în cămașa lui populară. Deseori găsim un cântec cu diferite melodii, adică același vers și mai multe variante ale melodiei. Avem și cântece prelucrate. Foarte multe cântece pe care noi le găsim nu au melodie, nu au început sau sfârșit. Din acest motiv, suntem nevoiți să prelucrăm unele cântece pentru a le salva”, a spus Victoria Costinean.
Ansamblul etnofolcloric „Izvoraș” din Ropcea a fost înființat în 1982 și a devenit un colectiv model în regiunea Cernăuți. Victoria Costinean a avut ca scop să adune copiii îndrăgostiți de muzica populară, de folclor, de costumul național. A urmat procesul de culegere a cântecelor vechi din zonă. În afară de ansamblul etnofolcloric „Izvoraș”, Victoria Costinean a creat pe lângă școala din localitate un muzeu, care păstrează vie istoria satului Ropcea și a românilor bucovineni din acest colț de lume.
Fiecare localitate din nordul Bucovinei a dat naștere unor personalități mai mult sau mai puțin importante. Satul Bahrinești se mândrește cu dinastia familiei Mandicevschi, cunoscută în Bucovina, dar și în lume prin contribuția reprezentanților ei la păstrarea și promovarea limbii, culturii române, dar și a credinței strămoșești. Cântecul „Cântă cucul bată-l vina, de răsună-n Bucovina” este cunoscut astăzi în întreg spațiul românesc, dar mai puțini cunosc faptul că autorul acestui cântec este Constantin Mandicevschi din localitatea Bahrinești, regiunea Cernăuți.
În incinta școlii din Bahrinești Mihai și Vladimir Acatrini (tatăl și fiul) au inaugurat un muzeu consacrat familiei Mandicevschi, unde au expus o mare parte din documentele și lucrările găsite până acum. La intrarea în muzeu, se aude piesa „Cântă cucu-n Bucovina” – melodie renumită, care potrivit unor istorici, ar fi compusă la Bahrinești, în apropierea frontierei ucraineano-române.
Mihai și Vladimir Acatrini susțin că puțină lume știe că marele cărturar român din Bucovina, Constantin Mandicevschi, este autorul versurilor celebrului cântec „Cântă cucu-n Bucovina”, scrise în anul 1904 pe melodia unui cântec bucovinean adaptat la solicitarea oamenilor politici și de cultură Spiru Haret şi Nicolae Iorga. Cântecul a fost interpretat ani în şir de rapsodul popular Vasile Mucea, care l-a descoperit în satul Corceşti, raionul Storojineţ, în nordul Bucovinei, în 1943, dar a fost înregistrat prima data de Grigore Leşe de-abia în anul 1996.
Este mai mult decât o doină, este o pagină a destinului românesc care evocă un episod din istoria poporului, la începutul secolului al XX-lea.
Stihurile originale ale lui Mandicevschi au fost transpuse pe melodia unui cântec de jale bucovinean, acest cărturar român fiind unul dintre organizatorii festivităților de comemorare a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare la Putna din 1904.
Cântecul a prins şi a fost preluat de românii din satele din zonă ca un cântec popular. Fiecare rapsod popular care l-a cântat a adăugat versuri, l-a modificat. Originea sa era deja pierdută, la data când l-a cules Vasile Mucea, un muzicant din popor care l-a interpretat cu strălucire. Fragment din Varianta cântecului „Cântă cucu-n Bucovina”, propusă de Vasile Mucea: „Cântă cucu bată-l vina / De răsună Bucovina / Cântă cucu bătă-l vina / De răsună Bucovina // Cântă cucu-ntr-un brăduţ / De răsună-n Cernăuţi / Bucovină, plai cu flori / Unde-ţi sunt ai tăi feciori? // Bucovină, plai cu flori / Unde-ţi sunt ai tăi feciori? / Au foşti duşi în altă ţară / Dar se-ntorc la primăvară // Au fost duşi în altă ţară / Dar se-ntorc la primăvară / Au fost duşi în altă ţară / Dar se-ntorc la primăvară….”
Societățile pentru cultura română din regiunea Cernăuți desfășoară o serie de evenimente care au devenit tradiționale. Menționăm, în primul rând, festivalul „Florile dalbe”, consacrat sărbătorilor de iarnă (sfârșitul lunii decembrie), „Limba noastră cea română” (31 august) – eveniment dedicat Zilei limbii române ca limbă maternă, festivalul „Mărțișor”. Mai au loc festivaluri folclorice („În grădina cu flori multe”, „Doina primăverii”), concursuri literare („Ilie Motrescu”, „Grigore Bostan”, „Porni Luceafărul…”) și altele.
Un loc aparte în tradițiile culturale mai recente ale etnicilor români îl ocupă Zilele „Mihai Eminescu”. La 15 ianuarie (ziua nașterii poetului național al românilor, care a locuit o perioadă la Cernăuți) și la 15 iunie (ziua când a decedat Eminescu) au loc evenimente culturale, depuneri de flori la monumentul scriitorului, dezbateri, mese rotunde, concerte, lansări de carte.
De mai mulți ani la Voloca are loc în septembrie sărbătoarea „Ziua roadei”. Desfășurată în plină toamnă, când săteanul își vede roadele muncii sale, ea a trezit interesul tuturor: de la mic și până la mare. Bunăoară, elevii de la școala se întrec care clasă pregătește cea mai atrăgătoare cunună a toamnei din roadele câmpului și livezilor. La organizarea expozițiilor, cu darurile toamnei, de obicei participă toți elevii Școlii medii din Voloca cu sprijinul părinților și a colectivului pedagogic. De asemenea este organizat și un târg, unde se vând produse alimentare, dulciuri și băuturi răcoritoare. Sărbătoarea începe de obicei cu binecuvântarea Părintelui paroh.
Satul Voloca pe Derelui este cunoscut prin oameni gospodari, prin costume frumoase înflorate și prin numeroasele talente. La Voloca nu poate fi sărbătoare fără evoluarea artiștilor amatori. Talentele populare volocene le oferă posibilitate să se afirme pe scenă și micilor artiști amatori din Hrușăuți și Valea Cosminului, sate care fac parte din aceiași comună.
Un important eveniment interetnic din Cernăuți este festivalul etnofolcloric teatralizat „De la Crăciun la Iordan”. O mare descoperire a acestui festival din anii trecuți a fost „Căiuții” din Culiceni, care s-au numărat printre învingătorii acestui concurs. Festivalul are loc la Muzeul Regional de Arhitectură Populară şi Trai din Cernăuţi și adună an de an un public variat, dar și colective etnofolclorice din toate colțurile regiunii Cernăuți. Festivalul are ca scop păstrarea tradițiilor populare din nordul Bucovinei, dar și din alte zone, care constituie regiunea Cernăuți actuală. „Căiuții” din Culiceni este un colectiv care păstrează tradiția „căiuților” din cadrul sărbătorilor de anul nou, alături de multe alte colective de acest gen din regiune.
Căiuții sunt întâlniți mai în toate satele din Bucovina și impresionează prin splendoare şi eleganţă. Jocul căiuților are o valoare deosebită pentru săteni, fiind unul din cele mai frumoase jocuri. Tinerii ce formează grupurile de căiuți sunt foarte buni dansatori, manifestând prin joc dinamismul și forța vitală a tinereții. Dansul căiuților inspiră curajul și voinicia, vitejia celor ce plecau să-și apere hotarele țării. Cei care îmbracă costumul de căiuți sunt dotați cu capete de cal, confecționate din lemn și îmbrăcate în pânză albă venind și cu alte elemente ornamentale (oglinzi, beteală, panglici). Capul de cal este fixat într-un suport de lemn, de obicei o covată găurita la mijloc acoperită de o fustanelă din pânza alba, peste care se aplică elemente decorative. Căiuții sunt grupați în cete conduse de un căpitan. Jocul acestor tineri, care interpretează dansul căiuțiilor se desfășoară fața în față, în linie și în cerc, sub comanda căpitanului, amintindu-ne parcă de un atac cavaleresc.
Un element important al culturii imateriale a românilor din Cernăuți este reprezentat de legendele și povestirile despre studiile și activitatea lui Mihai Eminescu la Cernăuți. Unele fapte sunt reconstituite din memorii și arhive, altele sunt legende și presupuneri, formând împreună un tablou cultural atractiv. Nu se poate vorbi despre poetul naţional al românilor, Mihai Eminescu, fără a nu aminti de Cernăuţi. Aici l-a adus tatăl său, Gheorghe Eminovici, să înveţe carte, aici l-a avut ca profesor şi părinte spiritual pe Aron Pumnul. Anume la moartea lui Aron Pumnul s-a aprins steaua poetică a lui Eminescu.
Aron Pumnul a fost pentru elevul Eminescu, mai mult decât un profesor. De fapt, se spune că eruditul l-a îndrăgit atât de mult pe Eminescu, încât după moartea unicului său fiu, Ioan, ar fi dorit să-l înfieze. Din 1865 viitorul poet se afla în gazdă la mentorul său, având datoria să se îngrijească de biblioteca acestuia, pe care se presupune că o cunoştea de mai înainte. Casa lui Aron Pumnul s-a păstrat la Cernăuți, ea urmează să fie renovată, reprezentând un important obiectiv turistic pentru oamenii însetați de cultură.
La moartea mentorului său, Eminescu este profund impresionat şi scrie poezia „La mormântul lui Pumnul” cu lacrimi în ochi. A fost prima lui poezie. Aici el nu este un începător, poezia trădează o virtuozitate tehnică ce presupune un exerciţiu îndelungat. De altfel, critica literară arată că poeziile „De-aş avea…” şi „Din străinătate” publicate ulterior, fuseseră scrise înaintea acestei poezii. Poezia a apărut în broşura „Lăcrimioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul” în anul 1866.